Am promis în articolul despre agenţii imobiliari că o să scriu câteva dintre poveştile pe care le-am auzit în cursul anilor. Am studiat de multe ori agenţii imobiliari cu care am lucrat şi abordările lor. Fiecare dintre ei au un repertoriu de poveşti pe care ţi le spun între locul de întâlnire şi apartamentul sau casa vizitată, de fiecare dată povestea este ceva foarte recent şi de actualitate şi a căror morală este întotdeauna: trebuie să cumperi repede că preţurile cresc şi proprietăţile bune se vând ca pâinea caldă.

Israelienii cumpără Bulevardul Unirii

Victoria, agenta cu care am lucrat în 2010, nu mai avea apartamente să ne arate, după ce vizitasem blocuri pe toată lungimea bulevardului “Victoria Socialismului” cum s-a numit iniţial Bdul Unirii. Aşa că ne-a spus ca apartamentele care sunt puse la vânzare sunt cumpărate în maxim două zile de către israelieni care vin cu avionul din ţara lor, semnează, plătesc şi în aceeaşi zi zboară înapoi.

Balonul imobiliar continuă

Este scenariul clasic al oricărui agent din 2000 până în prezent, primele două apartamente care vor fi prezentate unui cumpărător, arată întotdeauna ca după o explozie nucleară, pereţii sunt scorojiţi, proprietarii sunt o bătrâni senili care cer cu aproximativ 10% peste bugetul pe care i l-ai dat agentului. După vizionare, eşti dezamăgit, dar agentul îţi confirmă că va face tot posibilul să găsească ceva mai bun, “deşi cam aceasta este preţul zonei”.

Deja am redus preţul cu 5%

După numeroase apartamente vizitate, Victoria ne însoţeşte către altul şi o întrebăm cât vrea proprietarul. “170.000 euro, dar am negociat deja pentru dumneavoastră să lase la 160.000”. Evident 160.000 era preţul zonei dar şi limita bugetului pe care i-l spusesem agentei.

I-am dat un parfum original

În sfârşit un apartament de patru camere frumos, dar preţul este mare. Vânzătorul este străin şi nu e în ţară, dar a lăsat o procură unei fete să negocieze pentru el. O să lase la preţ? După două zile ne întâlnim cu Victoria la o cafea şi ne spune pe un ton conspirativ “M-am întâlnit cu fata şi i-am dat cadou un parfum original. Acum sigur o să lase la preţ mai mult decât o lasă şeful ei”. Oau, hai că facem cinste cu cafeaua de data asta.

Se vinde până mâine seară

Victoria a fost cea mai convingătoare (soţia mea spune, pisăloagă) agentă pe care am întâlnit-o, avea diplomă în psihologie. Dacă îi plăcea soţiei mele cum era decorat apartamentul, nu mai contenea să-i spună că e cel mai frumos pe care l-a văzut în viaţa ei şi că preţul este de nerefuzat. Problema era de fiecare dată că soţul, va să zică eu, refuza pe motiv de preţ. Aşa că a concluzionat că decizia finală urma să fie luată de mine şi a schimbat abordarea. Ne-a dus la un apartament, mai urâţel dar mai ieftin şi a trecut la prelucrarea mea, “Este cel mai ieftin apartament de 4 camere pe care l-am văzut în ultimii 5 ani pe Bd. Decebal. Noi suntem primii care l-am văzut, mai vin agenţi după noi, hai să semnăm precontractul azi că se va vinde până mâine seară”. Eu ezitam, soţia mea se uita urât  – Victoria continuă, uitându-se doar la mine “Gata, îi sun să le spun că-l cumpăraţi!”. Stai puţin, cine decide aici?

Un străin dă cu 8.500 de euro mai mult

În decembrie 2009, credeam că am găsit apartamentul visurilor noastre. Preţul de strigare 160.000 euro. Am oferit 150. Vânzătorii au redus la 155. Am oferit 151. Vânzătorii au cerut mai mult. Am mai pus 500 şi am promis că preiau comisionul agentului şi pentru ei. Au fost de acord, dar să ne grăbim. Am agreat să semnăm în două zile, am făcut minuni ca să obţin banii, am programat notarul. Cu o seară înainte de semnare mă sună agenta: “Au găsit un străin să le dea 160.000, vine mâine dimineaţă să semneze, ce facem?” Cerem răgaz de gândire. Să le dăm banii? Buget aveam, dar toată negocierea se ducea pe apa sâmbetei. Am decis că e un bluf şi am trimis un mesaj SMS: “Poate totuşi nu or să vândă, ne vedem la notariat mâine după-amiază!”. A doua zi ne-am dus la notariat dar am fost singuri. Apartamentul se vânduse. Oups. :)

Uite apartamentul, dă-mi comisionul

În 2003, boom-ul imobiliar abia începuse, iar soţia mea era mandatată să cumpere un apartament în numele unchiului ei plecat din ţară. Ana-Maria era agenta imobiliară care a răspuns la primul telefon în urma unui anunţ (fals) şi ea a rămas agenta noastră. Erau alte vremuri, ne vedeam la colţul blocului, semnam hârtia de exclusivitate a agentului, ne urca cu liftul la apartament, proprietara ne arăta şi spunea preţul. Apoi agenta îşi spunea povestea: “Deci îl cumpăraţi, sau nu?” Ce acte, ce negociere, ce discuţie cu administratorul? La a treia vizită de 5 minute am cumpărat.

E vacanţă la intabulare

Tot în 2003, tot Ana-Maria. Pe vremea aceea agenţii se angajau să alerge să facă intabularea imobilului cumpărat. Noi am cumpărat pentru unchiul plecat din ţară, am dat comisionul agentei şi actele ca să facă intabularea. Noroc bun! A trecut vara şi agenta a fost în vacanţă. Apoi tribunalul a fost în vacanţă. Apoi omul de legătură de la tribunal a fost în vacanţă. Apoi am zis merci că am recuperat originalele actelor după 3 luni ca să putem să facem intabularea singuri.

Aştept să citesc de la voi, cei care mă citiţi, alte poveşti pe care vi le-au spus agenţii imobiliari. Până atunci puteţi citi despre apartamentele pe care le-am vizionat

Ce părere ai despre articol?
  • Inutil (8)
  • Insuficient (2)
  • Interesant (13)
  • Excelent (4)
Please share and like us:
0

Alte articole care te-ar putea interesa:

1 Comment for this entry

  • Dan says:

    Toate povestile astea ascund pe langa samburele de adevar si cate o fateta a naturii umane (mandrie? lacomie? nehotarare?). Apartamentele distruse se vand cel mai greu (uneori niciodata in starea respectiva) si implicit stau mult in portofoliul “agentilor” – deci sigur le vad multi oameni si raman cu impresia din fragmentul corespunzator de mai sus. Apartamentele chiar bune – ca aspect, locatie si pret – se dau intr-adevar extrem de repede si fara multa negociere – si ajungi sa le vezi doar printr-un mare noroc printre primele vizionari fiindca ele pot sa apara si sa dispara de pe piata in mai putin de o saptamana. Paranteza: o saptamana a durat cand am vandut un apartament in 2010 intre primul anunt si semnarea la notar; l-am pozitionat ca pret in zona medie-inferioara a “pietei” (zic de tip de apartament si locatie), am mai scazut de forma cateva sute de euro si gata! Am luat banii! Compara cu situatia femeilor – cele urate cu defecte de personalitate stau singure cu anii; cele frumoase au pretendenti chiar si dupa ce s-au maritat si au facut copii.

css.php