Simt nevoia să scriu acest articol, deşi nu am în această perioadă timp să mă documentez suficient cu privire la calculele care duc la concluzia că este mai bine să plecăm să muncim în străinătate.
Ceea ce mă face să scriu însă este faptul că în decurs de 2 luni, patru persoane pe care le cunosc au ajuns în situaţia de a-şi schimba locul de muncă, iar trei vor ajunge cel mai probabil să lucreze în străinătate. A patra încă îşi evaluează opţiunile.
În sine asta nu pare ceva extraordinar, cred că toţi am ajuns să avem prieteni, cunoştinţe, rude care lucrează în străinătate. Dar ce este diferit referitor la aceste patru persoane este că toţi au între 7-15 ani de experienţă pe piaţa muncii în România în companii multinaţionale, toţi au ajuns pe poziţii de conducere, poziţii pe care mulţi le visează şi foarte puţini ajung să le atingă, funcţii plătite cu peste 2000 de euro pe lună, net.
Şi totuşi aceste persoane au ajuns la concluzia că este mai bine să îşi continue cariera în străinătate, pe funcţii care sunt cu un nivel ierarhic sub cel pe care îl aveau în România, cu un cost al chiriei pe care nu îl aveau în România (toţi au case în Bucureşti, doi încă plătesc rate la bancă), dar cu un salariu în afara ţării care justifică decizia.
Problema mea este, dacă şi oamenii care “au reuşit” în România ajung să plece, unde se va ajunge?
Când am terminat liceul în 1996, cam o treime dintre colegii mei au plecat în străinătate. După facultate, în 2000 tot cam o treime dintre colegi au luat aceeaşi cale. Pe unde am lucrat după terminarea facultăţii, cam o treime dintre colegii mei ajungeau să plece în străinătate după ce îşi făceau câţiva ani de experienţă în România. Dacă ajungem să mai pierdem şi numai 20% din cei care au rămas să lucreze câte 10 ani în România, ce va mai rămâne?
Din 30 de liceeni au plecat 10, din 20 de studenti au plecat 7, din 14 tineri angajati au plecat 5, iar din cei 10 profesionişti rămaşi, ajungem să pierdem încă 2, trei sferturi dintre cei din generaţia mea au ajuns în străinătate.
Bun, recunosc, după un timp se întorc cam 20% din cei plecaţi, deci nu pierdem “decât” 60% din generaţie (nu mai spun că unii din ei ajung să plece a doua oară).
Chiar nu ştiu ce concluzie să trag, eu sunt mulţumit de cariera mea din România, nu am un motiv să plec şi totuşi am în plan să îmi ajut copiii să studieze la facultate în străinătate, dar asta înseamnă că exodul va continua fără oprire.
Nu mai spun că procentul de 33% din anii ’90 a crescut între timp, aud deja cifre de peste 50% rată de plecare în străinătate după terminarea liceului.
Ca să nu mă îndepărtez prea mult de tema blogului, voi reveni într-un articol următor cu câteva cifre care ne ajută să calculăm când rentează să laşi salariul din România pe unul din afara ţării.
Aştept cu interes următoarele articole. Pentru că…şi noi vrem să plecăm din ţară … :|
Florin,
pot sa confirm tendinta si la mine in generatie, poate nu in cifre atat de impresionante.
cert este ca tentatia este mare iar pasul este facut nu numai din disperare (cum o fac multi romani) ci si din ideea unei imbunatatiri a situatiei personale.
romania devine, pe zi ce trece, o “destinatie” de viata tot mai putin dezirabila…
Dap… pentru ca nu conteaza doar “cat renteaza”.
Evident ca nu pleci daca acolo nu e un pic mai bine si financiar… dar pleci in special pentru “restul” (stil de viata, civilizatie, oportunitati pentru tine si copii, lipsa de mitocani notorii…)… Din pacate.
Scrie, te asteptam!
A, si sa nu uit… e bine sa ai si exemple negative, care exista, din pacate. Adica, nu toti cei care au plecat o duc foarte bine afara… unii dimpotriva.
30 liceeni + 20 studenti + 14 tineri + 10 profesionisti = 74 oameni. cei care au plecat sunt 10+7+5+2=24; in matematica 24 din (74-20%) nu este “trei sferturi”, ci ~40%. La ce foloseste acest articol. din care nu aflam nimic concert? E doar o provocare la a rasuci cutitul in rana pentru unii. Eu zic ca e pierdere de timp, si pt scriitor cat si pt cititor. E parerea mea despre articol.
Cred ca este ceva mai mult decat o întamplare ca au plecat oameni din cei pe care îi cunosc, stundenţii au fost şi ei liceeni, tinerii au fost în liceu şi facultate, se pleacă din ţară la orice vârstă, eu am împărţit 24 la cei 30 de liceeni ipotetici de acum 15 ani.
E adevărat că e mai puţin concret decât majoritatea articolelor din acest blog, dar este o problemă validă şi dacă nu prea avem ce face, nu înseamnă că trebuie să ignorăm această situaţie.
Este complet adevărat că şi ce spune Dixie este corect, nu numai banii contează la decizia de a pleca din ţară şi sunt multe cazuri în care în străinătate foştii noştri colegi o duc greu, poate mai greu decât în România.
Pai analiza o sa vina ;)
Cred ca Florin a vrut sa vada daca exista interes pentru asa ceva, si da, uite ca exista. Pe mine ma intereseaza sincer si alte pareri, pentru ca subiectul doare, si ma gandesc deseori daca am luat cea mai buna decizie ramanand aici.
O alta intrebare interesare – oare care e momentul maxim cand poti face asta… eu sunt undeva la 35, cu copil de 8 ani, deja mi se pare tarziu… E drept, conteaza si situatia materiala a fiecaruia. In cazul meu, neavand probleme existentiale (gen fara casa, credit la banca, fara job, etc.) nu prea ma incanta gandul sa o iau de la 0 in alta parte.
Florin,
Noi o sa schimbam tara foarte curand, fiind o chestiune de saptamani. Cred ca puteam sta in Romania, am un salariu mai mult decat decent pentru tara noastra, ne permiteam destule capricii etc.
Dar am decis sa plecam. Evident ca sunt plusuri si minusuri si decizia a fost cantarita foarte atent.
1. este momentul oportun sa schimbam tara fara sa afectam copilul – are mai putin de 2 ani, deci acomodarea ar trebui sa se faca usor. cred ca dupa ce ai dus copilul la scoala e mai greu sa schimbi tara.
2. cred ca un sistem de invatamant bine pus la punct ii va da o sansa mai buna fiicei noastre. Eu am facut parte din ultimele generatii ce au dat examen de admitere la liceu. Cred ca printre ultimii care au prins invatatori si profesori dedicati si de ce nu, elevi care au respectat scoala.
3. vreau sa imi ofer mie o viata mai putin stresanta. Pentru ca da, am impresia in majoritatea clipelor ca in Bucuresti este o lipsa totala de civilizatie – lumea se comporta ca in epoca de piatra in multe cazuri.
Decizia nu a avut la baza partea financiara, pentru ca probabil pe termen mediu-scurt vom pierde ceva bani din vanzarea locuintei aici. Dar dupa 10-12 ore de serviciu, vreau sa pot iesi sa alerg 30 minute fara sa fiu alergat de caini sau sa ma calce o masina, vreau sa imi pot plimba copilul intr-un parc.
Si cred ca in Luxemburg pot face asta.
Din pacate nu e treaba de patriotism. Imi iubesc tara, iubesc tot ce mi-a dat ea, dar nu vad ca in urmatorii 10-15 ani sa se schimbe ceva in bine.
Multumesc Bogdan, dupa cum ti-ai dat seama, tu esti unul dintre cei patru despre care vorbeam in acest mesaj. Este clar ca pentru tine si pentru altii ca tine, salariul in sine nu este principalul motiv al deciziei, dar in nici un caz nu este un impediment.